Aliorul, plantă indicată în răceli şi bronşite
Aliorul se mai numeşte popular şi laptele cîinelui, limba boului, mierea ursului sau otrăţel.
În tradiţia populară, frunzele şi florile se puneau în oblojeli pe răni. Decoctul se lua contra vărsatului, scarlatinei şi în bolile băşicii udului. Ceaiul din flori era leac contra tusei şi contra retenţiei de urină.
Planta conţine acid salicilic, saponină, acizi flavonici, acizi graşi, flavonoide, răşini, mucilagii, proteine, tanin, clorofilă, săruri minerale (în special de potasiu şi calciu), caroten, vitamina C. Florile au şi o componentă toxică pentru ficat. În fitoterapie, aliorul e utilizat pentru acţiunea diuretică datorată sărurilor de potasiu, sudorifică în stări de răceală şi bronşite, cicatrizantă, febrifugă. Normalizează funcţia renală, favorizează eliminarea clorurilor, întăreşte memoria, linişteşte inima. Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese, afecţiuni cutanate, boli respiratorii, renale, amenoree, arterită, arsuri, astm, boli ale vezicii urinare, cistită, colită, constipaţie, crampe musculare, depresie (în special în menopauze), insomnie, memorie slabă.
Infuzia de alior se prepară din 2 linguriţe de flori şi 250 ml apă clocotită. Se lasă 10 minute acoperit. Se pot consuma 2-3 căni pe zi. Macerat: se lasă 2 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă, la temperatura camerei, pentru 8 ore, după care se strecoară.
Planta proaspătă se poate consuma în salate sau ca adaos la orice mîncare. Rădăcinile de alior sînt folosite la aromatizarea băuturilor alcoolice.
