Corpul nostru are nevoie de arsenic
Încă din vremea Imperiului Roman, arsenicul a fost considerat „regele otrăvurilor”, dar şi „otrava regilor”. Istoria este plină de sinucideri şi asasinate în care s-au folosit compuşi ai arsenicului, fără miros, fără gust, cu alte cuvinte, otrava perfectă.
În epoca victoriană, arsenicul alb sau trioxidul de arsen (As2O3) a fost disponibil pe scară largă în magazinele alimentare. Femeile mîncau sau amestecau arsenic cu oțet sau cretă şi se dădeau pe piele ca tonic, încercînd să-şi facă pielea mai pală.
Al 33-lea element
În tabelul periodic al elementelor, arseniul (arsen sau arsenic) este al 33-lea element. Se găseşte în scoarța terestră destul de rar în formă liberă, dar frecvent în minerale, cum ar fi arsenopiritele (din care se obține arseniu). Arseniul a fost pomenit încă din secolul IV î.Hr., de Aristotel. Magnus Albertus, un filosof german și alchimist, a izolat primul acest element în anul 1250. Denumirea este legată de cuvîntul grecesc „arsenikos”, adică „masculin” sau „puternic”. Cel mai comun arseniu este gri metalizat, urmat de cel galben și apoi cel negru. Arseniul gri, singura formă utilizată în 
industrie, este cea mai stabilă dintre cele trei și cel mai puternic conductor de energie electrică. Tipul de arseniu cel mai abundent în natură e legat de sulf, oxigen și clor şi are efecte negative asupra sănătății oamenilor.
Interzis în agricultură, folosit în medicină
Din moment ce este o toxină puternică, agricultorii din secolul XX au crezut că ar fi o idee bună să facă otrăvuri pentru rozătoare și pesticide pe bază de arsenic. A fost nevoie de mai multe decenii, ca lumea să realizeze că această substanță chimică e cancerigenă. În anii 1980, toate aceste substanţe au fost în cele din urmă interzise, dar reziduurile încă persistă în sol. Printr-o spălare temeinică a legumelor stropite, arsenicul se elimină în totalitate. Dar plantele provenite din zonele în care pămîntul conţine mult arseniu sînt periculose pentru om şi animale. Pînă nu demult, arseniul a fost frecvent utilizat în fabricarea sticlei. În 1786, un medic britanic pe nume Thomas Fowler a prezentat o soluţie pe bază de arseniu cu care voia să trateze psoriazisul. După mai multe cazuri de cancer, utilizarea „medicamentului” a fost eliminată între anii 1930 și 1950. Pînă în 1940, cînd a apărut penicilina, tot cu arseniu se trata şi sifilisul. Astăzi, trioxidul de arseniu este un medicament foarte eficient utilizat pentru tratarea persoanelor cu leucemie acută promielocitară. Se mai foloseşte în lasere şi pirotehnie.
Pericolul apei otrăvite
Atunci cînd ajunge în apă şi produse alimentare la niveluri mari, arseniul este periculos. În anul 2001, Agenția de Protecție a Mediului a adoptat un standard mai scăzut pentru arsenic din apa potabilă: 10 părţi pe miliard (ppb), în locul vechiului 50 ppb. Cu toate acestea, în anumite zone ale globului, apa este foarte frecvent contaminată cu acest metal. În Bangladesh (mai mult de 95% din rezervoarele de apă) și India, intoxicația cronică afectează miloane de oameni. Alte regiuni de pe glob cu ape contaminate: Chile, Argentina, Mexic, anumite zone din SUA, China, Taiwan și Thailanda. Vestea bună este ca arsenicul poate fi detectat în apă prin teste necostisitoare.
Alimente cu mai mult arseniu
În ceea ce privește produsele alimentare, Food and Drug Administration a atras recent atenţia asupra orezului, deoarece această cereală tinde să absoarbă arsenic mai ușor decît alte culturi. Un studiu publicat în Nutrition Journal a sugerat că alte tipuri de alimente, ca de exemplu vinul alb, berea și varza de Bruxelles, pot fi legat la niveluri mai ridicate de arsenic. FDA a luat măsuri pentru a monitoriza şi sucul de mere. La niveluri foarte mici, complet netoxice, arseniul se găseste, în mod natural în: mere, germeni de cereale, usturoi, morcovi, spanac, salată, cicoare, andive, gulii, pește și fructe de mare.
Un mineral care ucide
Surse de intoxicație cu arsenic: apă de băut contaminată, pesticidele, ierbicidele, fungicidele, substanțele folosite în consevarea lemnului, ceramica, picturile, tutunul, whisky-ul de contrabandă. Otrăvirea cu arsenic poate provoca tot felul de probleme de sănătate. O doză mare poate duce la deces, în timp ce expunerea pe termen lung este asociată cu cancere de piele, vezică urinară, pulmonar, precum şi boli de inimă. Contactul cu arsenaţii sintetici pot provoca cancere tegumentare, iar ingestia îndelungată a hranei care conţine acest mineral, chiar şi în cantităţi infime, provoacă cancer hepatic. Arseniul circulă în sînge legat de hematii şi se depozitează în piele, ficat, rinichi şi oase. Se excretă lent, uneori după mai multe luni, prin urină, fecale şi transpiraţie. Ingestia de apă care conține arsenic reduce IQ-ul și are multe alte efecte nocive asupra sănătății, includ malformații congenitale.
Intoxicaţiile acute cu arseniu industrial cauzate de ingerarea sau inhalarea unor substanţe se manifestă prin iritarea şi tumefierea mucoaselor nazale, bucale, gastrice şi pulmonare, dispnee, respiraţie cu miros de usturoi, greaţă, vărsături, colici, cefalee, convulsii, confuzie mintală. Arseniul are un efect toxic cumulativ, deoarece se elimină greu din organism. Persoanele care au cel mai mare risc de intoxicație sînt cele cu diete în care există deficit de vitamină B și antioxidanți. Mai expuşi sînt cei care beau mult vin, cei care trăiesc în case ce conţin lemn conservat şi cei care trăiesc la ferme, unde anterior au fost aplicate pesticide ce conţineau arseniu. În intoxicația cronică sînt foarte utile pentru diagnostic nivelul urinar de arsenic și concentrația arsenicului în foliculii piloși.
Şi totuşi, necesar vieţii
Dar cum poate fi un element toxic cu adevărat necesar pentru viață? Unele metale toxice, în cantități infime, ar putea fi de fapt substanțe nutritive esențiale, potrivit unei analize recente. Oamenii de știință au descoperit că organismul are nevoie de 0,00001% arseniu, pentru a-şi menţine un sistem nervos sănătos. Arsenul natural din legume şi fructe este tonic pentru organism, stimulînd respiraţia, apetitul, metabolismul. Mineralul combate oboseala, ajută la regenerarea ţesuturilor lezate şi protejează celulele tiroidei, ovarului, prostatatei şi testiculelor împotriva malignizării.
Sursa: livescience.com
