Leacuri de la daci şi romani

În medicina tradiţională românească există plante şi reţete de sănătate transmise de la o generaţie la alta. Nimeni nu ştie cînd au fost descoperite, vechimea acestora se pierde în negura vremurilor. Însă nu e exclus ca leacurile să le fi moştenit încă de la începuturile poporului român, de la strămoşii noştri daci şi romani.

Medicina antichităţii se baza pe remedii vegetale, iar multe dintre acestea sînt şi astăzi valabile. Iată cum şi cu ce tratau vracii daci şi romani cele mai comune afecţiuni.

Dacii, medicii moderni ai antichităţii

Despre medicina geto-dacă se spune că se baza pe principii terapeutice foarte avansate, unul dintre acesta fiind acela al tratării simultane a trupului şi sufletului. Cu alte cuvinte, starea de spirit este un bun medicament, cu linişte sufletească şi optimism se ajunge mai uşor la vindecare. Cronicari ai antichităţii au fost impresionaţi de cunoştinţele dacilor, menţionînd în scrierile lor plantele cu care se tămăduiau.

• Au fost identificate cîteva zeci de denumiri de plante medicinale, acestea avînd acţiune farmacologică diferită: calmant-anestezică, cicatrizantă, expectorantă, depurativă, antihelmitică.
• Geto-dacii foloseau şi produse animale, organe şi umori, precum şi medicamente de origine minerală.
• Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, bureţii de mare uscaţi şi măcinaţi erau surse de iod.
• Cenuşa vulcanică se presăra pe răni, grăbind cicatrizarea.
• Medicii strămoşilor noştri erau şi buni chirurgi, stăpînind tehnici de trepanaţie craniană, realizate cu instrumente chirurgicale adecvate.
• Aveau şi reguli de igienă, localităţile erau alimentate cu apă potabilă, iar pentru deşeuri aveau gropi speciale.
• Medicina dacilor cuprindea şi un capitol dedicat balneoterapiei, strămoşii noştri tratîndu-se cu apa izvoarelor termale în „staţiuni balneare“.
• Orice metodă terapeutică era însoţită de ritualuri religioase, vrăji şi descîntece, asistenţa medicală fiind acordată în temple cu destinaţie de spital, iar medicii erau şi preoţi.

Plante de leac

Dintre plantele folosite în scop medicinal în Dacia, cîteva ne sînt foarte cunoscute şi nouă, altele n-au putut fi identificate, altele nu au fost încă studiate, iar altele au dispărut pur şi simplu. Iată cîteva plante cu întrebuinţări medicinale încă de acum 2.000 de ani, conform autorului I.H. Crişan, în cartea „Medicina în Dacia“.

• Boudathla (Limba-boului). Are proprietăţi emoliente, sudorifice şi diuretice. Este recomandată contra guturaiului, bronşitei şi retenţiei urinare. Pentru a uşura transpiraţia se foloseşte sub formă de infuzie sau decoct în rujeolă şi scarlatină. Medicina populară n-o întrebuinţează.
• Cinuboila (Tigva-de-pămînt). Era folosită cu rol hemostatic, diuretic, antiasmatic, purgativ. Astăzi, se ştie că frunzele, fructul şi rădăcinile acestei plante au efecte puternice. Se puneau cu sare pe ulceraţii şi pe gangrene. Rădăcina plantei curăţa pielea, îndepărta vînătăile şi inflamaţiile şi spărgea abcesele. Se considera că este bună în epilepsie, apoplexie şi ameţeală. Buruiana cunoaşte o largă folosire în terapeutica populară românească, mai ales rădăcina, întrebuinţată ca hemostatic şi împotriva durerilor de cap. Dacă se bea în cantitate mică, ajută în muşcătura de viperă. Ajută în rupturi de splină. Fructul este bun la rîie şi lepră, iar băut cu fiertură de grîu, sporeşte lactaţia. Rădăcina rasă şi amestecată cu untură rîncedă este leac în chelie. Moţii din Munţii Apuseni macerau rădăcina în rachiu şi o aplicau pe locurile dureroase.
• Dyn (Urzica-de-pădure). Frunzele plantei vindeca muşcăturile de cîine şi ulceraţiile gangrenoase. Se considera că buruiana este bună la luxaţii, umflături, parotidite, abcese. Frunzele, introduse în nări, opreau sîngerarea. Era recomandată în tulburări menstruale, iar sămînţa, băută cu vin îndulcit, era luată ca afrodisiac. Cu miere, ajuta în astm, inflamaţia plămînilor şi ca expectorant. Frunzele, fierte cu cochilii de scoică, tratau constipaţia. Cu sucul plantei se făcea gargară. Analizele de laborator au stabilit că, într-adevăr, planta are acţiune hemostatică şi combate constipaţia. Prin conţinutul în clorofilă, regenerează sîngele. În salate, combate avitaminozele A şi K. În medicina noastră populară, urzica e utilizată şi în tratamentul reumatismelor.
• Dileina. Era un bun calmant.
• Coadama (Limbariţa sau Limba-broaştei). Era întrebuinţată pentru acţiunea astringentă, răcoritoare, calma mîncărimile. Planta a străbătut veacurile şi se foloseşte şi azi pe la sate, însă în alte scopuri: paralizii şi febră tifoidă.
• Skiara. Se dădea pentru muşcături de cîine sau de şarpe.
• Caropithla. Avea efect afrodisiac.
• Mendruţa (Strigoaie). Este toxică, determină efecte hipotensive puternice. În industria farmaceutică este folosită la prepararea medicamentelor antihipertensive. În medicina populară, steregoaia e insecticid şi tratează rîia. Fructul acestei plante, zdrobit şi băut cu vin, foloseşte celor cu dizenterie şi colici.
• Salia (Ciumăfaie). Era pentru retenţie de urină, pietre la rinichi. Sînt atestate proprietăţile antiastmatice ale plantei, fiind folosită azi la fabricarea ţigărilor antiastmatice. Calmează, combate răul de mare, e utilă în Parkinson. Femeile de la ţară fac cataplasme cu plantă şi le pun pe răni, iar frunzele le folosesc în insomnii.
• Coicolida (Iarba-bubei). A fost studiată în laborator. S-a constatat că fructele acestei plante folosită de daci ca iarbă de leac, consumate în cantitate mare, produc diureză şi purgaţie. La ţară sînt folosite pentru curăţarea ficatului, iar în medicină în calculoze şi edem generalizat. Tot la sate, planta e întrebuinţată la vindecarea bubelor, a durerilor de măsele şi de urechi, dar se dă şi animalelor, ajutînd vitele cu dureri.
• Dielleina (Măselariţa). Provoacă nebunie şi somn greu. O varietate a acestei buruieni cu efecte mai blînde se foloseşte împotriva durerilor de urechi, a inflamaţiei ochilor. Sămînţa plantei este bună la tuse şi hemoragii. Frunzele se întrebuinţează la prepararea antialgicelor. Rădăcina fiartă în oţet este bună la durerile de dinţi şi poate fi folosită în apa de gură. În laborator, se extrag din măselariţă substanţe utile în preparatele antiastmatice, iar uleiul este întrebuinţat extern, pentru alinarea durerilor reumatice. La ţară, măselariţa e bună în durerile de măsea.
• Mizela (Cimbru). Are largi aplicaţii în medicina de azi, datorită proprietăţilor dezinfectante. Uleiul e util în tratamentul proceselor infecţioase ale intestinelor, rinichilor şi vezicii urinare. Extractul este recomandat în tusea convulsivă, febră, emfizem pulmonar, afecţiuni ale căilor urinare, boli infecţioase ale tractului gastro-intestinal. Planta intră în compoziţia siropului contra tusei şi a tonicului amar. Ţăranii folosesc cimbrul contra durerilor abdominale, colicilor şi durerilor de cap, ca expectorant. Planta mai este indicată în tuberculoză, indigestii, pentru stimularea ficatului şi a rinichilor. Dacii considerau că fiertura din această plantă, băută cu sare şi oţet, ajută la eliminarea prin scaun a secreţiilor provenite din inflamaţii. Fiartă cu miere, e de folos astmaticilor. De asemenea, elimină viermii intestinali, e un bun diuretic.
• Diesema (Lumînărică). Este utilizată în diaree, rupturi, dureri de dinţi, spasme şi tuse. Frunzele fierte în apă se pun, sub formă de cataplasme, pe umflături şi arsuri. Plămădite cu oţet, vindecă rănile. În medicină, florile sînt utile pentru proprietăţile expectorante şi emoliente, fiind recomandate în afecţiunile căilor respiratorii superioare. Intră în compoziţia ceaiurilor antibronşitice şi pectorale. În medicina tradiţională, lumînărica se dă contra tusei, răguşelii, tuberculozei şi astmului, hemoroizi, lipsa poftei de mîncare, reumatism, tulburări menstruale. Sucul amestecat cu oţet se foloseşte contra migrenelor cu ameţeală.
• Stirsozila (Fierea-pămîntului). Sub formă de cataplasme, cicatriza rănile, curăţa ulceraţiile vechi. Fiartă şi băută, înlesnea evacuarea fierii. Sucul era prescris în afecţiunile oculare şi nervoase. Medicina ştiinţifică a constatat că planta are proprietăţi antifebrile, fiind cel mai bun înlocuitor al chininei. Sub formă de prafuri sau de infuzie, se administrează pentru fortificarea stomacului şi combaterea febrei, regenerarea sîngelui, în tulburări circulatorii, epuizare, ca stimulent al poftei de mîncare sau în bolile de rinichi şi ficat. Extern, se utilizează în dermatoze. În medica tradiţională e luată pentru febră, arsuri stomacale, greţuri, flatulenţă, diaree, boli cardiovasculare.
• Riborasta (Brusture). Are acţiune diuretică, hipoglicemiantă şi antiseptică, dar şi laxativă, sudorifică şi depurativă. Ceaiul de frunze de brusture este recomandat în bolile de stomac, gută, reumatism. Extern, brusturele ajută în furunculoze, epistaxis, dezinfectează gura. Intră în compoziţia unor uleiuri de păr. La sate, frunzele de brusture tratează rănile, ulceraţiile.
• Duodela (Coada-şoricelului). Băută în fiertură simplă sau amestecată cu oţet şi miere, înlătură inflamaţiile şi stimulează bila. Foloseşte şi astmaticilor sau melancolicilor. Fiertura de plantă fără flori se ia în litiază şi gută. Sub formă de băi, tratează problemele uterului. S-a constatat că planta e un bun tonic, hemostatic, coleretic, antiinflamator şi regenerativ. Cu uleiul esenţial al plantei au fost obţinute bune rezultate în bolile de piele. Florile intră în compoziţia ceaiurilor antiastmatice, laxative, antihemoragice, gastrice şi calmante ale colicilor. Extractul şi infuzia sînt adjuvante în inflamaţiile ficatului şi splinei. Planta este un bun medicament contra tusei şi inflamaţiilor bronşice. Se întrebuinţează, de asemenea, în bolile vezicii urinare. Stimulează activitatea stomacului. În medicina populară, planta este folosită contra durerilor de piept şi în orice afecţiune digestivă, curăţă sîngele şi ajută în dureri de şale şi hemoroizi.
• Tendila (Menta). Avea utilizări în: vindecarea muşcăturii de şarpe, fracturi, spasme, respiraţie anevoioasă, colici, holeră şi paralizie. Băută cu sare şi cu miere, omora viermii intestinali. Cercetările moderne au demonstrat că planta are proprietăţi calmante. Se recomandă sub formă de infuzii în gastroenterite, diaree cu vărsături, colici şi convulsii, hepatită, litiază biliară şi renală, dismenoree. Uleiul esenţial administrat extern acţionează ca anestezic. Planta este puternic sudorifică, diuretică şi fortifică sistemul nervos. Menta intră în compoziţia mai multor preparate şi ceaiuri medicinale. Are o largă utilizare şi în medicina populară românească: insomnii, dureri reumatice şi deranjamente gastrice.
• Guoleta (Meiul-păsăresc). Nu mai e cunoscută ca leac la ţară, însă dacii o foloseau la sfărîmarea pietrelor de la rinichi.
• Chodela (Tămîiţa-de-cîmp). Era antihemoragic şi cicatrizant. Frunzele se puneau în vin contra icterului, care trebuia să se vindece în şapte zile. În 40 de zile, trata sciatica. Planta se dădea celor cu probleme hepatice, constipaţie, colici. Elimina resturile din uter, usca rănile şi vindeca herpesul. S-a constatat că planta are acţiune diuretică, antispastică şi laxativă, dar nu e folosită în medicina actuală.
• Aniarsexe (Iarba-săracă). Se punea în vin şi se dădea celor cu retenţie urinară. Amestecată cu untdelemn, provoca transpiraţia. Sucul plantei trata abcesele. Astăzi, această plantă nu este considerată medicinală pentru că nu a făcut obiectul niciunei cercetări.
• Usazila (Limba-cîinelui). Era folosită la tratarea alopeciei şi arsurilor, ca laxativ. S-a dovedit că are acţiune calmantă. În medicina populară, nu se foloseşte.
• Sciare (Varga-ciobanului). Se folosea la tratamentul fistulelor anale, negilor, frigurilor. Planta nu mai e folosită nici în fitoterapie, nici în medicina alopată.
• Priadila (Viţă-albă). Era considerată o plantă diuretică, utilă în durerile de splină, epilepsie, ameţeli. Pisate în vin, frunzele sînt aplicate şi azi, extern, în luxaţii. Planta n-a fost studiată de medicina ştiinţifică. În schimb, la ţară e leac pentru creşterea părului şi în paralizii.
• Propodila (Cinci-degete). Era considerată un bun anestezic. Fiertura vindeca ulceraţiile putrede ale gurii. Sub formă de gargară, înlătura inflamaţiile faringiene. Ajuta la diaree şi dizenterie. Rădăcina macerată în oţet, aplicată sub formă de cataplasme, vindeca herpesul. Planta mai era utilizată în anevrisme, umflături, calozităţi şi rîie. Sucul rădăcinii tinere este bun la bolile de ficat şi plămîni, otrăviri şi hernii. S-a confirmat prin studii ştiinţifice că planta conţine tanin, ceea ce o face utilă în diaree. Avînd şi o acţiune hemostatică, grăbeşte cicatrizarea rănilor şi a ulceraţiilor, favorizînd, pe de altă parte, vindecarea gingivitelor şi stomatitelor. În medicina noastră populară, nu se întrebuinţează.

Roma, leagănul medicinei

Romanii ne-au lăsat şi ei o bogată farmacologie şi mai multe metode terapeutice. Ei considerau că fiecare om îşi avea spiritul său protector (geniu) care îi făcea pe oameni mai rezistenţi sau mai predispuşi la îmbolnăviri. După ocuparea Greciei de către romani, în perioada 150-200 î.H, la Roma a pătruns cultul zeului-medic grec Asclepios, pe care romanii l-au adoptat numindu-l Esculap. La Roma s-a înfiinţat prima şcoală de medicină, iar absolvenţii acesteia au scris tratate medicale importante. Dintre toţi, Galenus a reuşit să scrie 500 de lucrări de anatomie, fiziologie, etiologie şi terapeutică. Celsus şi Plinius au scris adevărate enciclopedii farmacologice, dedicînd şi tratate speciale unor plante puţin cunoscute în zilele noastre.

• Chirurgia. În practica medicală romană, s-au dezvoltat tehnicile chirurgicale, de prim ajutor şi terapeutice. Nu aveau anestezice, doar antiseptice naturale.
• Sistemul de sănătate publică. Era dezvoltat şi cuprindea: băi publice, apeducte, canalizări, balneoterapie.
• Vinul. Era o componentă frecventă a medicinei antice romane, pentru proprietatea acestuia de a extrage din plante principiile active. De aceea, multe preparate medicinale se luau cu vin.

Hrana romanilor

• Romanii aveau o alimentaţie diversă, dar nu tocmai obişnuită: terciuri de mei, de făină sau de tărîţe, pîine de grîu sau de orz, adeseori frămîntată în lapte, ouă, brînză, miere, condimente, varză, ceapă, usturoi, sfeclă albă, lăptuci, măcriş, castraveţi, bob, linte, ridichi, urzici, frunze de hrean, praz, ciuperci, alune.
• Carnea nu era friptă. Se tăia cubuleţe şi se fierbe în lapte.
• Se consuma carne de: păun, flamingo, barză, cocor, măgar sălbatic.
• Se serveau frecvent sosuri de peşte, preferîndu-se ţiparul.
• Erau apreciate băuturile fermentate de mure, scoruşe, gutui, şi mai rar cele de struguri.
• Masa de prînz se servea rece, masa de bază era cina, care se transforma în ospăţ.
• Medicii personalizau meniurile pacienţilor în funcţie de vîrstă şi stare de sănătate.

Plante medicinale

• Betonica officinalis (Vindecea). Medicamentele preparate cu această plantă au fost extrem de apreciate pînă în secolul XIX.
• Lactuca scariola (planta busolă). Se mînca înainte de cină ca narcotic şi aperitiv.
• Mărăcini. Se foloseau la tratamentul gutei. Mestecarea frunzelor ajuta în sîngerarea gingiilor. Se mai foloseau în ulcere şi cicatrice, ceaiul din frunze şi scoarţă era considerat ca avînd calităţi astringente.
• Isop. Era dezinfectant, iar vinul din această plantă vindeca lepra.
• Usturoi. Era folosit ca dezinfectant.
• Mentă. Aromatiza vinurile şi sosurile, dar era şi diuretic şi digestiv, fiind remediu în tuse şi răceală.
• Anghinare. Era considerată afrodisiac.
• Varză. Era leac în mai toate bolile, dar numai săracii mîncau frunzele, bogaţilor le reveneau lăstarii.
• Salată verde. Lupta cu reumatismul.
• Anason. Ajuta în muşcăturile de scorpion.
• Dafin. Era narcotic cu efecte şi în tratarea ciumei.
• Lemnul-Domnului. Era cunoscut ca antiseptic. Respingea insectele şi elimina viermii intestinali.
• Trandafir. Din petale de trandafir roşu macerate în vin se prepara un laxativ eficient.
• Roiniţa. Sub formă de ceai era prescrisă pentru melancolie.
• Stejar. Frunzele şi coaja de stejar erau astringente puternice, folosite pentru tratarea rănilor.
• Oregano. Era plantă cu proprietăţi antiseptice şi mai puţin condiment.
• Limba-mielului. Se folosea în răceli sau bronşită, reumatism, împotriva depresiei şi pentru proprietăţile sale de relaxare.
• Gălbenele. Erau bune în erupţii cutanate.
• Violete. Erau utilizate pentru afecţiuni oftalmologice sau ca remediu pentru mahmureală.
• Mac. Avea efecte calmante.
• Rodie. Rădăcinile de rodie erau folosite pentru probleme intestinale.
• Fenicul. Ajuta în tulburări de vedere.
• Cicoare. Era pentru stomac şi ficat.
• Cireşe. Erau prescrise pentru intestin şi împotriva pietrelor biliare, dureri artritice, acnee şi veruci. Răşina se amesteca cu vin împotriva tusei şi pentru creşterea apetitului.
• Nalba. Era emolient utilizat împotriva inflamaţiilor pielii.
• Migdale. Combăteau efectele alcoolului, dacă erau mîncate înainte de a bea.
• Urzică. Planta zdrobită era folosită la oprirea hemoragiilor şi împotriva durerii artritice.

Articolul integral în monitorulexpres.ro

Comments

comments